doruri

practicalities

Mi-a placut mereu scoala. Mi-a oferit o structura mai buna sau mai rea, dar mi-a dat-o. Iar eu ca sa cresc am nevoie de structuri, am nevoie de ele pentru ca-mi dau un anumit ritm, dar si ocazia sa ma revolt atunci cand nu-mi convine ceva. Serios, chiar nu stiu cum sa ma revolt impotriva unei structuri daca nu sunt parte din ea. E ca si cum nu as vota si as critica "noua putere", dar asta e deja o alta poveste.
Asa, revenind la scoala. Mi-am petrecut zile la biblioteca, am carat mii si de carti de acolo acasa si retur. Mi-am structurat sesiunile, mi-am facut program pe fiecare zi in parte si mi-am tapetat peretii cu conspecte (am memorie vizuala buna). Mi-am speriat prietenii si mi-am bagat mana in ghips numai pentru ca imi place la scoala si-mi plac si notele mari (and I'm not a nerd- am avut mereu viata sociala and lots of friends). Si nah, ca de o luna si un pic ma gandesc ca mi-am facut-o cu mana mea. Am vrut scoala, primesc scoala pe toate planurile. Nu neg ca-mi place, zic doar ca e in exces si desi imi plac excesele academice, asta deja imi depaseste limitele. Pana pe 5 noiembrie ma inchid in camera si ies once in a while cand trebuie sa ma duc la curs. E un pic ciudat sa ma concentrez numai asupra unui lucru. Pana si in cele mai intunecate sesiuni in Romania reuseam sa mai fac una alta (cu exceptia primei pentru ca era prima, iar eu traiesc din si cu stres). Respir stres prin toti porii, dar pana acum a fost constructiv. Yeap, I am a bit weird, dar stresul in masuri adecvate ma ajuta sa ma concentrez. Ma rog, nici nu stiu de ce am inceput sa scriu postul asta..Probabil ca sa am o scuza buna sa scap de citit :D
Invatamantul in Olanda are cu totul si cu totul alta structura. Semestrul e impartit in doua blocuri de aprox doua luni..Asta inseamna ca dupa o luna de scoala trebuie sa stim deja pe ce tema scriem lucrarea de final de curs..Si nu am examene, am lucrari de grup si lucrari individuale, prezentari si bla bla..De dragul expunerii, nota finala la cursul obligatoriu este formata din:
- 10% prezenta activa
- 20% prezentari indivuduale (2)
- 35% 5 assignmenturi (3 individuale si 2 de grup)
- 35% lucrare individuala finala
Nice, nu? Dar povestea cu lucrarea asta finala e mai lunga decat pare. Luni avem deadline de predare, joi prezentare, iar de luni pana joi (in conditiile in care avem si alte proiecte de predat)trebuie sa revizuim lucrarea unui coleg. Joi la prezentare primim feedback si apoi trebuie sa o modificam pana pe 5 cand predam varianta finala. Da, frate, e super organizat, nu zic nu, dar stau pe minunata lucrare doua saptamani in conditiile in care trebuie sa mai scriu una si I like that one more. Asa ca am ajuns la concluzia ca I'll do my best to pass (si cu profu' asta your best might not be enough) si "Dumnezeu cu mila" cum zicea dl Dinu. :)

where do we stand from now on?

Cum ne masuram noi ca oameni? Do we take a look in our CV si zambim cu mandrie si un pic (mai multa) vanitate, ne uitam la prietenii pe care ii avem in jur, la numarul de greselile pe care (nu) le-am facut? Serios, cum? De cand a dori o schimbare de dragul de a o avea are nevoie de explicatii? De cand a tacea e ciudat si against the rules of nature? Si revin si ma intreb, care e masura cu care ne cantarim viata? As vrea sa pot spune ca ne masuram ca oameni prin greselile pe care le facem, prin momentele de nebunie in care we take a chance, but then where do we leave the right things we should do?
Presupunem ca daca adaugam niste ani la numaratoare suntem mai intelepti, mai buni decat in trecut..presupunem atatea lucruri incat poate uitam ca in cele din urma totul e cautare....

Extremely Romanian

Se intampla sa aud mereu romana pe strada. Si mereu tresar. Rusine din partea mea, dar nu tresar pentru ca imi e dor sa aud dulcele grai romanesc, ci pentru ca mi-e teama ca voi vedea pe viu un prototip al romanului din presa de pe centru. Mi se intampla sa trec pe langa "cantareti" si sa nu vorbesc romana pentru ca mi-e rusine. Dar stau si ma gandesc daca nu ar trebui sa-mi fie rusine si de mine.
Ieri am iesit la o scurta plimbare cu doi prieteni straini si in timp ce legam biclele, am auzit pe cineva vorbim romana. Si am tresarit din nou si m-am gandit should I feel good or not? Si atunci m-a traznit. Daca noi nu avem incredere in noi, nu am cum sa ma astept sa schimb parerea celor care se stramba mai mult sau mai putin ciudat cand spun ca sunt din Romania. Si nu o sa ma feresc sa vorbesc romana cand trec pe langa un vreun "talent" mioritic si nici nu o sa ma mai gandesc ca atunci cand aud romana pe strada trebuie sa fie din gura unuia portretizat si stereotipizat in presa italiana. Si aseara chiar a fost bine sa aud romana si pentru prima data mi s-a facut dor de Romania. Dar inainte de dor, a trebuit sa-mi dau seama ca totul incepe cu noi si in noi.
Am observat de multe ori ca vorbesc despre Romania si nu despre romani. Si din multe puncte de vedere se includ, dar undeva in capul meu s-au exclus mult timp din punct de vedere calitativ. Romania e frumoasa, minunata, problema e cu romanii. Nu cu prietenii mei sau cu mine sau cu familia mea- asta e alta poveste. Nu cred in totally new beginnings, dar cred ca prejudecatile exista numai ca sa invatam sa le lasam deoparte. Toti avem prejudecati, dar nu toti le constientizam. So, de acum incolo, I will proudly listen to people speaking my language and I will enjoy every sound of it..Si daca se intampla sa mai vad si laturi nu tocmai pozitive, sa nu uit ca I am not here for nothing..

Numai in romana as putea simti emotia de toamna si dorul...

Romania mea de azi si de maine

Call me sentimentala, dar imi vine sa urlu. Mi-e teama sa citesc stirile din Romania pt ca stiu ca nu pot sa-i omor cu mana mea. Daca as fi in tara, probabil ca nu as resimti atat de puternic tot ce se intampla, dar de aici lucrurile par si mai deplorabile. Mi se intampla mereu ca atunci cand spun ca sunt din Romania sa vad un zambet ironic si-mi vine sa zic ca avem aeroporturi si electricitate, ca am si net ca altfel nu as fi putut aplica la master, ca sunt atatea lucruri frumoase in tara asta incat e greu sa le descriu in 3 cuvinte. Ma doare si-mi vine sa plang pentru ca mereu sper in mai bine si parca totul se duce pe apa sambetei. Si sunt lucruri de bun-simt, dar "nenea" politicieni parca uita de unde au plecat si cine naiba i-a pus acolo. I-am ales acum 5 ani stand in frig pentru ca stiam ca, desi suna penibil, votul meu conteaza. Am stat de la 5 dimineata sa votez in gara pt ca nu aveam domiciliu de Bucuresti si nu am regretat niciun moment. It was the right thing to do. Si ma intreb, cum naiba din the right thing to do s-au balacarit in c***t in acest hal. Ma doare. Nu-mi mai e rusine de mult, dar ma doare. Ma duc in noiembrie la vot in mai multa sau mai putin cunostiinta de cauza. Ma duc pentru ca nu ma suport nesimtirea. Oameni buni (desi numai oameni nu sunteti), nu suntem orbi si/sau prosti, nu suntem cobaii vostri pe care puteti experimenta orice cu exceptia unui model viabil si relevant de a scoate Romania din mizeria in care e! Mi-ar fi rusine sa ies pe strada stiind ca ce am zis ieri se schimba azi numai pentru ca it's not in my favour.
Ma duc sa votez in noiembrie nu pentru ca sper ca peste 4 ani va fi mai bine. Asta am sperat acum 5 ani si uite unde suntem. Ma duc pentru ca mi-ar fi rusine sa ma uit in oglinda si sa stiu ca nu mi-am folosit dreptul de a spala un pic din rusinea care ne inconjoara din cauza voastra!
Asta nu e Romania pe care eu mi-o doresc!