turtite (cu accent pe prima silaba)

E ceva in mine pe care nu-l pot defini...De doua zile incerc sa gasesc cuvintele potrivite, dar refuza sa apara. Acolo (a se citi departe de lumea dezlantuita, imprejmuita de munti si oameni dragi) lupta cu verbalizarea nu era o problema. Locul in sine iti creeaza o stare de agonie si extaz. Nu stii daca sa plangi sau sa zambesti..de cele mai multe ori le combini.
Mi-am amintit deseori in astea doua zile de cuvintele lui Marin Sorescu Cu mine se petrece ceva, o viata de om. Nu gasesc altele mai potrivite.
Am si acum senzatia ca ma lupt cu sinonime si antonime, cu reguli de topica si punctuatie numai ca sa redau cat mai exact (damn with this!) viata asta de om pe care am trait-o acolo. Si ma infurii ca nu-mi iese, dar ar trebui sa ma bucur ca nu totul poate fi pus in cuvinte si ca scrisul nu ma elibereaza asa cum speram la inceputul post-ului.
E ciudat cum ele locuri sau unii oamenii iti dau o stare de bine si de uneasiness at the same time...Si stau acum si ma gandesc cum ar trebui sa inchei si nu iese nimic..am pierdut cheia sau am lasat-o intentionat acolo..nu stiu, but to make my point, nu voi incerca sa par coerenta pentru ca de data asta firul e altul..si daca nu l-ati prins, e ok...caci viata de om se petrece oricum..cu lebadoi si turtite (cu accent pe prima silaba), cu rododendroni si rose (cu accent pe e), cu noi..