Am un obicei mai ciudat pentru unii prieteni (cam toti) de a mirosi cartile care-mi cad in mana. Nu conteaza cum arata coperta, daca e editia mai noua sau una cumparata de la anticariat. Le miros. E un mister care nu mi se dezvaluie atunci cand fac asta, dar care ma incarca. Ma face sa astept sa
miros cartea respectiva pagina cu pagina, sa-i sorb cuvintele. E un fel de
eu nu strivesc corola de minuni a lumii, ci prin mirosul acela
sporesc a lumii (lumea dintre mine si ea, Cartea)
taina. Nu pot sa nu savurez cartea dinainte de a o citi. E o tatonare, un joc al asteptarilor, al descoperirii unei
tari a minunilor. Relatia cu cartea e eterna. Am revenit la ea mereu, intr-un joc de lumini si umbre. E cu mine in metrou, in cada, pe iarba verde, cand merg, cand tresar...Imi apartine, dar si fuge..si atunci eu incep sa o miros...
si cafegiul cum mirosea :)?
RăspundețiȘtergere:) a energie, a proaspat..
RăspundețiȘtergere