ea, Cartea

Am un obicei mai ciudat pentru unii prieteni (cam toti) de a mirosi cartile care-mi cad in mana. Nu conteaza cum arata coperta, daca e editia mai noua sau una cumparata de la anticariat. Le miros. E un mister care nu mi se dezvaluie atunci cand fac asta, dar care ma incarca. Ma face sa astept sa miros cartea respectiva pagina cu pagina, sa-i sorb cuvintele. E un fel de eu nu strivesc corola de minuni a lumii, ci prin mirosul acela sporesc a lumii (lumea dintre mine si ea, Cartea) taina. Nu pot sa nu savurez cartea dinainte de a o citi. E o tatonare, un joc al asteptarilor, al descoperirii unei tari a minunilor. Relatia cu cartea e eterna. Am revenit la ea mereu, intr-un joc de lumini si umbre. E cu mine in metrou, in cada, pe iarba verde, cand merg, cand tresar...Imi apartine, dar si fuge..si atunci eu incep sa o miros...

cu sufletul in gura

Stau foarte prost cu rezistenta fizica. Ca sa nu-mi stric (si mai rau) imaginea, o sa ma abtin sa dau exemple mai mult sau mai putin jenante. In schimb, pot scrie fara sa-mi fie rusine ca in seara asta mi s-a oprit respiratia. S-a blocat totul, dar pauza a fost in cel mai bun moment cu putinta. Ca atunci cand te uiti la un film bun si tot dai repeat la scena de la minutul 53 pentru ca te-a furat. Eu m-am blocat timp de o ora jumatate un minut 53. Nu vrea sa descriu ce am simtit in seara asta nu pentru ca nu pot (de data asta), ci pentru ca nu vreau. Va zic doar ca mai aveti o seara sa vedeti Sombreros (sambata, 20 iunie, ora 18.00, Opera Nationala) si de nu va duceti, e ok, pentru ca nu veti stii ce pierdeti. Numai ca, zic eu, e pacat sa ratezi o intalnire cu Ioan si cu Ioana (ma simt flatata :D), sa nu mai simti nevoia sa check your missed calls, sa uiti de frustrarile de vineri seara mari cat cele de luni pana joi, sa te simti OM si sa crezi in (a)normalitatea pe care o simti/o vrei/o creezi! Si mi-e ok ca-mi verific mail-ul la 12 noaptea caci umbra mea danseaza in sufragerie and we need our separate time as well!

turtite (cu accent pe prima silaba)

E ceva in mine pe care nu-l pot defini...De doua zile incerc sa gasesc cuvintele potrivite, dar refuza sa apara. Acolo (a se citi departe de lumea dezlantuita, imprejmuita de munti si oameni dragi) lupta cu verbalizarea nu era o problema. Locul in sine iti creeaza o stare de agonie si extaz. Nu stii daca sa plangi sau sa zambesti..de cele mai multe ori le combini.
Mi-am amintit deseori in astea doua zile de cuvintele lui Marin Sorescu Cu mine se petrece ceva, o viata de om. Nu gasesc altele mai potrivite.
Am si acum senzatia ca ma lupt cu sinonime si antonime, cu reguli de topica si punctuatie numai ca sa redau cat mai exact (damn with this!) viata asta de om pe care am trait-o acolo. Si ma infurii ca nu-mi iese, dar ar trebui sa ma bucur ca nu totul poate fi pus in cuvinte si ca scrisul nu ma elibereaza asa cum speram la inceputul post-ului.
E ciudat cum ele locuri sau unii oamenii iti dau o stare de bine si de uneasiness at the same time...Si stau acum si ma gandesc cum ar trebui sa inchei si nu iese nimic..am pierdut cheia sau am lasat-o intentionat acolo..nu stiu, but to make my point, nu voi incerca sa par coerenta pentru ca de data asta firul e altul..si daca nu l-ati prins, e ok...caci viata de om se petrece oricum..cu lebadoi si turtite (cu accent pe prima silaba), cu rododendroni si rose (cu accent pe e), cu noi..