Proiect Ioana: Timp nestructurat

Imi vine repetitiv in minte expresia aceea ca nu destinatia conteaza, ci calatoria in sine. Obisnuiam sa-mi setez obiective si numai cand le indeplineam puteam sa afirm ca "viata mea incepe aici". Ce se intampla intre unul dintre produsele finale si momentul de inceput de planificare, nu era atat de important. Analizez mult si cer foarte multe de la mine. De ce sa dorm 7 ore cand pot sa dorm 4 sau 5 si sa mai fac 2-3 lucruri intre timp. Si acele 2-3 lucruri imi plac si ma pasioneaza, dar cateodata ma seaca de energie. Asa am ajuns sa-mi doresc niste limite si timp nestructurat pentru mine. Am o serie de lucruri care-mi plac si pe care nu le-am facut de multa vreme si incerc sa le fac spontan, fara sa le planuiesc. Vorbeam despre uimire saptamana trecuta si cum uimirea mi-a schimbat perceptia asupra domeniului in care lucrez. Acum, incerc sa aduc uimirea si pe plan personal. Sa nu o planuiesc, sa o simt.
Cum m-am uimit saptamana asta:
- la un vanila something (nu-mi mai aduc aminte numele) cu Mocita
- la Team ADventure cu niste oameni minunati care au facut o treaba grozava
- langa teiul lui Eminescu in Iasi la o plimbare de seara cu prieteni dragi
- cu un pahar de vin si ceva muzica fado
- citind cateva pagini din Coe (best guy ever :) )
- la o discutie despre uimire
- cu Nichita si tacerea care se asterne prin necuvinte.

Uimirea nu e un dar, e in fiecare dintre noi.

Long time, no see!

In ultima vreme, scriu destul de des fraza asta. E cumva normal dupa atatea plecari si reveniri. Daca distanta poate fi folosita drept scuza, ce scuza am cand vine vorba de chenarul alb al blog-ului pe care nu am mai scris de ceva vreme? Niciuna. Nu am timp, nu am inspiratie, nu e pentru mine, nu ma reprezinta, am vrut sa vad cum e, dar asta nu inseamna ca trebuie sa scriu in fiecare zi si multe altele. Eeee, vreau sa scriu, vreau sa ma joc printre cuvinte, sa ma joc cu ele, sa le dau drumul si sa-mi dau drumul in hora lor. Scrisul ma purifica si uitasem asta. Uitasem ca nu trebuie sa alerg in cautarea cuvantului perfect, ci sa-l las liber. Uitasem de ce imi place Blaga atat de mult: el imbogateste corola de minuni a lumii si nu cauta sa o defineasca. Atunci, de ce as avea nevoie de raspunsuri clare si precise cand marea de optiuni ar trebui sa-mi dea mai mult comfort psihic. Da, vreau sa scriu si nu am niciun drept sa-mi mai gasesc scuze ca sa fug de mine!

despre voi

Are Stefan Augustin Doinas un citat pe care il ador si pe care mereu il uit ca sa-l regasesc apoi in agende prafuite. Ideea este ca oamenii se intalnesc si se cunosc ca apoi sa se desparta. E dureros, dar niciodata nu a fost mai adevarat ca acum. E si frumos in acelasi timp pentru ca be dam seama cum crestem noi prin intalnirile astea si cum despartirile sunt parte din noi. Mereu mi-e dor de ceva, de cineva..Imi asum acest lucru si merg mai departe, dar asta nu inseamna ca alegerea este mereu suportabila. Urasc si iubesc garile in acelasi timp. Le urasc pentru ca mereu spun un "pe data viitoare" si le iubesc pentru ca va fi mereu o data viitoare. Le iubesc si le urasc pentru ca e unul dintre putinele cuvinte pe care le-as putea inlocui cu "viata". Vin si pleaca oameni din viata mea. Intru si ies din viata altor oameni si ma intreb mereu cum as putea sa definesc prietenia cand eu sunt prinsa intre doua lumi sau chiar mai multe..incerc sa-i dau o definitie care nu are ca punct principal de reper proximitatea geografica pentru ca atunci most of my dearest friends nu ar trebui sa fie atat de dearest..pentru ca lor le zic de cele mai multe ori "pe data viitoare"..si most of them sunt departe, dar cand ii vad zambesc fara motiv, ma simt bine si senina..si mi-e dor de ei chiar si cand sunt cu ei :)
Da, ne intalnim si ne cunoastem si e posibil ca la un moment dat sa ne despartim...si nu mai vreau sa zic ca this is life and we have to deal with it..nope..zicea Camil Petrescu ca o iubire care nu e eterna, nu e iubire...as putea parafraza si as spune ca o prietenie pe care nu o crezi eterna, nu e adevarata...dar cat de tampiti sa fim sa ne gandim la The end cand we have to enjoy every single moment of it..mi-e dor si o sa-mi fie mereu...dar atat timp cat si de departe dear people have the power to make me feel happy and joyful, missing them is worth the trouble...trebuie doar sa sper ca missing me is worth the trouble as well...:)

good things come to those who wait

Azi se termina prima sesiune. Teoretic a fost cam gata de luni, dar azi, cand o sa arunc proiectul la prof in pigeon box, o sa fie gata-gata. E un sentiment ciudat pe care nu l-am avut niciodata pana acum. Nu e prima data cand ma inchid in casa pentru 3 saptamani si citesc si scriu si beau cafea. In schimb e prima data cand am facut toate chestii astea cu o pasiune si o consecventa care m-au uimit. Ok, consecventa am avut si inainte + un program strict de studiu, dar am facut multe chestii pentru ca trebuia sa le fac. Ideea e ca azi se termina. Si cred ca pana in ianuarie o sa-mi fie dor de zilele astea: de statul in pat cu laptopul in brate si cu cartile de jur imprejur, cu o cana de ceai sau de ciocolata calda. Sunt lucruri in viata care te seaca de energie si cand trec, parca le vrei inapoi pentru ca ele te fac sa traiesti. Nu vorbesc numai de proiecte, ci de toate momentele in care suntem incercati de diferite lucruri si vrem ca ele sa treaca. Si trec, ca doar totul trece. Si cand trec, ne dam seama ca acele lucruri care nu fac parte din "normal", care ne seaca de energie, acele momente ne cresc. Si de multe ori le vrem inapoi, oricat de exhausting ar fi. Eu astept luna lui ianuarie acum.

doruri

practicalities

Mi-a placut mereu scoala. Mi-a oferit o structura mai buna sau mai rea, dar mi-a dat-o. Iar eu ca sa cresc am nevoie de structuri, am nevoie de ele pentru ca-mi dau un anumit ritm, dar si ocazia sa ma revolt atunci cand nu-mi convine ceva. Serios, chiar nu stiu cum sa ma revolt impotriva unei structuri daca nu sunt parte din ea. E ca si cum nu as vota si as critica "noua putere", dar asta e deja o alta poveste.
Asa, revenind la scoala. Mi-am petrecut zile la biblioteca, am carat mii si de carti de acolo acasa si retur. Mi-am structurat sesiunile, mi-am facut program pe fiecare zi in parte si mi-am tapetat peretii cu conspecte (am memorie vizuala buna). Mi-am speriat prietenii si mi-am bagat mana in ghips numai pentru ca imi place la scoala si-mi plac si notele mari (and I'm not a nerd- am avut mereu viata sociala and lots of friends). Si nah, ca de o luna si un pic ma gandesc ca mi-am facut-o cu mana mea. Am vrut scoala, primesc scoala pe toate planurile. Nu neg ca-mi place, zic doar ca e in exces si desi imi plac excesele academice, asta deja imi depaseste limitele. Pana pe 5 noiembrie ma inchid in camera si ies once in a while cand trebuie sa ma duc la curs. E un pic ciudat sa ma concentrez numai asupra unui lucru. Pana si in cele mai intunecate sesiuni in Romania reuseam sa mai fac una alta (cu exceptia primei pentru ca era prima, iar eu traiesc din si cu stres). Respir stres prin toti porii, dar pana acum a fost constructiv. Yeap, I am a bit weird, dar stresul in masuri adecvate ma ajuta sa ma concentrez. Ma rog, nici nu stiu de ce am inceput sa scriu postul asta..Probabil ca sa am o scuza buna sa scap de citit :D
Invatamantul in Olanda are cu totul si cu totul alta structura. Semestrul e impartit in doua blocuri de aprox doua luni..Asta inseamna ca dupa o luna de scoala trebuie sa stim deja pe ce tema scriem lucrarea de final de curs..Si nu am examene, am lucrari de grup si lucrari individuale, prezentari si bla bla..De dragul expunerii, nota finala la cursul obligatoriu este formata din:
- 10% prezenta activa
- 20% prezentari indivuduale (2)
- 35% 5 assignmenturi (3 individuale si 2 de grup)
- 35% lucrare individuala finala
Nice, nu? Dar povestea cu lucrarea asta finala e mai lunga decat pare. Luni avem deadline de predare, joi prezentare, iar de luni pana joi (in conditiile in care avem si alte proiecte de predat)trebuie sa revizuim lucrarea unui coleg. Joi la prezentare primim feedback si apoi trebuie sa o modificam pana pe 5 cand predam varianta finala. Da, frate, e super organizat, nu zic nu, dar stau pe minunata lucrare doua saptamani in conditiile in care trebuie sa mai scriu una si I like that one more. Asa ca am ajuns la concluzia ca I'll do my best to pass (si cu profu' asta your best might not be enough) si "Dumnezeu cu mila" cum zicea dl Dinu. :)

where do we stand from now on?

Cum ne masuram noi ca oameni? Do we take a look in our CV si zambim cu mandrie si un pic (mai multa) vanitate, ne uitam la prietenii pe care ii avem in jur, la numarul de greselile pe care (nu) le-am facut? Serios, cum? De cand a dori o schimbare de dragul de a o avea are nevoie de explicatii? De cand a tacea e ciudat si against the rules of nature? Si revin si ma intreb, care e masura cu care ne cantarim viata? As vrea sa pot spune ca ne masuram ca oameni prin greselile pe care le facem, prin momentele de nebunie in care we take a chance, but then where do we leave the right things we should do?
Presupunem ca daca adaugam niste ani la numaratoare suntem mai intelepti, mai buni decat in trecut..presupunem atatea lucruri incat poate uitam ca in cele din urma totul e cautare....