Proiect Ioana: Timp nestructurat

Imi vine repetitiv in minte expresia aceea ca nu destinatia conteaza, ci calatoria in sine. Obisnuiam sa-mi setez obiective si numai cand le indeplineam puteam sa afirm ca "viata mea incepe aici". Ce se intampla intre unul dintre produsele finale si momentul de inceput de planificare, nu era atat de important. Analizez mult si cer foarte multe de la mine. De ce sa dorm 7 ore cand pot sa dorm 4 sau 5 si sa mai fac 2-3 lucruri intre timp. Si acele 2-3 lucruri imi plac si ma pasioneaza, dar cateodata ma seaca de energie. Asa am ajuns sa-mi doresc niste limite si timp nestructurat pentru mine. Am o serie de lucruri care-mi plac si pe care nu le-am facut de multa vreme si incerc sa le fac spontan, fara sa le planuiesc. Vorbeam despre uimire saptamana trecuta si cum uimirea mi-a schimbat perceptia asupra domeniului in care lucrez. Acum, incerc sa aduc uimirea si pe plan personal. Sa nu o planuiesc, sa o simt.
Cum m-am uimit saptamana asta:
- la un vanila something (nu-mi mai aduc aminte numele) cu Mocita
- la Team ADventure cu niste oameni minunati care au facut o treaba grozava
- langa teiul lui Eminescu in Iasi la o plimbare de seara cu prieteni dragi
- cu un pahar de vin si ceva muzica fado
- citind cateva pagini din Coe (best guy ever :) )
- la o discutie despre uimire
- cu Nichita si tacerea care se asterne prin necuvinte.

Uimirea nu e un dar, e in fiecare dintre noi.

Long time, no see!

In ultima vreme, scriu destul de des fraza asta. E cumva normal dupa atatea plecari si reveniri. Daca distanta poate fi folosita drept scuza, ce scuza am cand vine vorba de chenarul alb al blog-ului pe care nu am mai scris de ceva vreme? Niciuna. Nu am timp, nu am inspiratie, nu e pentru mine, nu ma reprezinta, am vrut sa vad cum e, dar asta nu inseamna ca trebuie sa scriu in fiecare zi si multe altele. Eeee, vreau sa scriu, vreau sa ma joc printre cuvinte, sa ma joc cu ele, sa le dau drumul si sa-mi dau drumul in hora lor. Scrisul ma purifica si uitasem asta. Uitasem ca nu trebuie sa alerg in cautarea cuvantului perfect, ci sa-l las liber. Uitasem de ce imi place Blaga atat de mult: el imbogateste corola de minuni a lumii si nu cauta sa o defineasca. Atunci, de ce as avea nevoie de raspunsuri clare si precise cand marea de optiuni ar trebui sa-mi dea mai mult comfort psihic. Da, vreau sa scriu si nu am niciun drept sa-mi mai gasesc scuze ca sa fug de mine!

despre voi

Are Stefan Augustin Doinas un citat pe care il ador si pe care mereu il uit ca sa-l regasesc apoi in agende prafuite. Ideea este ca oamenii se intalnesc si se cunosc ca apoi sa se desparta. E dureros, dar niciodata nu a fost mai adevarat ca acum. E si frumos in acelasi timp pentru ca be dam seama cum crestem noi prin intalnirile astea si cum despartirile sunt parte din noi. Mereu mi-e dor de ceva, de cineva..Imi asum acest lucru si merg mai departe, dar asta nu inseamna ca alegerea este mereu suportabila. Urasc si iubesc garile in acelasi timp. Le urasc pentru ca mereu spun un "pe data viitoare" si le iubesc pentru ca va fi mereu o data viitoare. Le iubesc si le urasc pentru ca e unul dintre putinele cuvinte pe care le-as putea inlocui cu "viata". Vin si pleaca oameni din viata mea. Intru si ies din viata altor oameni si ma intreb mereu cum as putea sa definesc prietenia cand eu sunt prinsa intre doua lumi sau chiar mai multe..incerc sa-i dau o definitie care nu are ca punct principal de reper proximitatea geografica pentru ca atunci most of my dearest friends nu ar trebui sa fie atat de dearest..pentru ca lor le zic de cele mai multe ori "pe data viitoare"..si most of them sunt departe, dar cand ii vad zambesc fara motiv, ma simt bine si senina..si mi-e dor de ei chiar si cand sunt cu ei :)
Da, ne intalnim si ne cunoastem si e posibil ca la un moment dat sa ne despartim...si nu mai vreau sa zic ca this is life and we have to deal with it..nope..zicea Camil Petrescu ca o iubire care nu e eterna, nu e iubire...as putea parafraza si as spune ca o prietenie pe care nu o crezi eterna, nu e adevarata...dar cat de tampiti sa fim sa ne gandim la The end cand we have to enjoy every single moment of it..mi-e dor si o sa-mi fie mereu...dar atat timp cat si de departe dear people have the power to make me feel happy and joyful, missing them is worth the trouble...trebuie doar sa sper ca missing me is worth the trouble as well...:)