plecari..

Mi s-a spus candva ca, desi par sa caut o anumita constanta in viata mea, de fapt ma indrept mereu spre avant, spre necunoscut, spre zburdalnicie as mai adauga eu..E un cuvant care imi place. Ma face sa ma simt vie, iar in acelasi timp ma provoaca. Si ca tot a venit vorba de constante si variabile, stiam ca plecarea va fi mereu o constanta in viata mea, o constanta care ma face sa cunosc din ce in ce mai multe variabile.
De doua zile gandul plecarii imi revine in minte, dar spre deosebire de acum trei zile, e mult mai palpabil. Poate datorita unui raspuns, poate pentru ca am vorbit si cu Alex care pleaca maine. Incercam sa-mi dau seama ce as putea sa-i zic, cum as putea sa-i transmit ceva-ul pe care o sa-l simta si pe care eu nu-l pot pune in cuvinte. Incercam sa-i zic: nu am nimic inteligent de spus, nu am cum sa-ti dau un sfat, nu am cum sa-ti explic temerile si in acelasi timp emotia, nu trebuie sa gasesti o definitie pentru fluturasii din stomac si nu trebuie sa-ti cataloghezi emotiile in pozitive sau negative. Poate singurul lucru normal pe care as fi putut sa-l spun era Respira pentru ca omul care pleaca maine va creste, va tremura in fata necunoscutului, dar il va imbratisa si va alerga cu el in suflet de acum incolo.
Plecarile ne pun in fata unor alte reguli de zbor. Nu e ca si cum nu as creste in Romania, dar stiu ca acasa pentru mine inseamna fiecare clipa petrecuta cu oameni dragi indiferent de plai, indiferent de ce scrie la noi in pasaport. Si ma infioara din nou gandul plecarii...si-mi place. Imi place si cum am crescut aici, si-mi place cum am invatat ca pana la urma vreau si constante atat timp cat necunoscutul e parte din ele.
Cand am plecat prima data ma tot gandeam la doua treburi spuse de doua profe dragi mie. Sa fiu toleranta si deschisa noilor culturi cu care ma intalneam, prima dintre ele. Mi-a rasunat in cap mult timp pana a devenit parte din daily chores (:D) si mai uitam de ea cand spiritul neastamparat (ca sa fiu blanda cu mine) mai zicea Nu, la noi in Romania... A doua: Daca ajung sa ma integrez si sa iubesc noua cultura, nu o sa mai fiu niciodata complete. Cand o sa fiu acolo, o sa vreau aici si invers.
Oare am fost inainte complete avand in vedere ca nu-mi stiam variabilele? Oare sunt acum complete?... :)

chestii care ma fac sa tresar...

E ciudat cum dintr-o data am simtit nevoia sa scriu...Primul post pe 2009 si ma bucur ca-l incep asa..Stau si incerc sa-mi dau seama care-mi sunt valorile si ajung la capitolul familie si fac ceva disecari si imi aduc aminte de ce ii respect si ii iubesc pe ai mei si tresar ...si ajung si la prieteni si iar tresar..si-mi aduc aminte de niste plimbari seara de la Universitate la Unirii timp de nu stiu cati ani, intrerupte de plecarea mea in Olanda...si iar tresar..si mi-am adus aminte de imbratisari si de non-cuvinte...Si am tresarit si am deschis un vechi document intitulat Zuzu_Things pe care il citeam de multe ori acolo departe de aici...
Te imbratisez si-ti multumesc..

Dupa ce te-am imbratisat miercuri seara la despartire, mi-am dat seama ca am avut un zambet tamp pe fata tot drumul pana casa, dublat de lacrimi in ochi.
Si am avut impulsul sa iti dau un mesaj ca de fiecare data cand se intampla o chestie mai de corazon sau zuzu pentru noi...Dar in seara aia mi-am dat seama ca nu era nevoie, imbratisarea avea sa tina loc de orice mesaj.
Mi-am adus aminte insa ca incepusem sa iti raspund la mailul asta ataaaat de vechi inca de cand l-am primit, dar trebuie sa stii ca este destul de greu sa iti raspund la mailuri sau mesajele din miezul noptii, nu?:p Vroiam sa iti spun ca intotdeauna am cautat aprobarea celorlalti, de fapt a celor pe care ii admir, chiar daca nu asta a transpus in afara, ca m-am intrebat intotdeauna cum de face ca oameni ca tine se uita asa cum se uita la mine si ma pretuiesc. Si mai vroiam sa-ti marturisesc ca imi place ca vorbim despre toata prostiile, dar mai ales ca nu trebuie sa vorbim mereu. Cu tine, am inteles ca tacerea nu inseamna ca nu ai nimic sa spui si, mai ales, ca nu trebuie sa vorbesti doar ca sa umpli momente stanjenitoare.
Este posibil sa nu imi aduc aminte multe lucruri pe care le-am facut sau zis, poate pana imbatranesc de-a binelea ajung si eu la un control pentru a afla ce-i in neregula cu mine :D ...insa cert este ca in ceea ce te priveste, nu mai am nevoie de lucruri palpabile pentru a-mi aduce de ce tin la tine. Esti pur si simplu acolo in inima mea si locul ala este rezervat pe termen nelimitat.
Si sa stii ca daca fac baza de tine ca dai telefoane si le scrii oamenilor pentru a-i anunta ca pleci, este doar de "amuzament", pentru ca esti primul om pe care l-am vazut sa le aminteasca celor din jur, in mod constant, ca tine la ei. Niciodata sa nu te mai gandesti ca a spune ce simti este ceva ce trebuie justificat de o situatie aparte. Plecarea ta doar ne da prilejul sa ne reamintim de ce suntem prietene, o data in plus.
Si, desi stiu ca o sa mai vorbim la telefon ore intregi pana in momentul in care vei iesi din tara, am ales sa iti raspund acum pe mail pentru ca simt ca sunt intr-un final destul de coerenta pentru a-ti spune ce simt. Da, stiu ca distanta va schimba multe, insa numai pentru ca si noi ne schimbam in acelasi timp, dar orice s-ar intampla, intotdeauna il vom avea pe Scofield pentru a ne reaminti ca semanam...macar la gusturile pentru barbati :)) (observa te rog ca am avansat discutia de la McDreamy la Scofield :D)
Restul, live in Holland! ;)

Mereu cu drag,
A