Imi vine repetitiv in minte expresia aceea ca nu destinatia conteaza, ci calatoria in sine. Obisnuiam sa-mi setez obiective si numai cand le indeplineam puteam sa afirm ca "viata mea incepe aici". Ce se intampla intre unul dintre produsele finale si momentul de inceput de planificare, nu era atat de important. Analizez mult si cer foarte multe de la mine. De ce sa dorm 7 ore cand pot sa dorm 4 sau 5 si sa mai fac 2-3 lucruri intre timp. Si acele 2-3 lucruri imi plac si ma pasioneaza, dar cateodata ma seaca de energie. Asa am ajuns sa-mi doresc niste limite si timp nestructurat pentru mine. Am o serie de lucruri care-mi plac si pe care nu le-am facut de multa vreme si incerc sa le fac spontan, fara sa le planuiesc. Vorbeam despre uimire saptamana trecuta si cum uimirea mi-a schimbat perceptia asupra domeniului in care lucrez. Acum, incerc sa aduc uimirea si pe plan personal. Sa nu o planuiesc, sa o simt.
Cum m-am uimit saptamana asta:
- la un vanila something (nu-mi mai aduc aminte numele) cu Mocita
- la
Team ADventure cu niste oameni minunati care au facut o treaba grozava
- langa teiul lui Eminescu in Iasi la o plimbare de seara cu prieteni dragi
- cu un pahar de vin si ceva muzica fado
- citind cateva pagini din Coe (best guy ever :) )
- la o discutie despre uimire
- cu Nichita si tacerea care se asterne prin necuvinte.
Uimirea nu e un dar, e in fiecare dintre noi.
